Nu există în lumea asta o ființă mai perfidă ca omul. Acest om… de toate zilele. Omul pe care îl întâlnești pe stradă, necunoscut, sau omul cu care ai împărțit cândva ultima bucată la masă. Mă doboară uneori răutatea lor… Mă întristează și mă copleșește. De ce nu ne putem vedea de noi? De umerii noștri grei… apăsați de tot…

Advertisements

Ca să înțelegi cât ești de mic uită-te în jurul tău… Privește lumea, caută iubire și bucurii! Sufletul ți-e plin de împotmoliri de gheață, lacrimi nespuse ce au rămas în inimă, s-au depus acolo, sedimente ale unei vieți grele, pe care ți-ai îngreunat-o tu, Omule! Lumea asta mare merge mai departe cu sau fără tine. Ești prea mic pentru mirările ei, ești prea trist pentru mersul platelor, ești neputincios.

Ai lăsat atâtea ierni să-ți cotropească sufletul, să te facă să fii mic, înfrigurat și viscolit. Fiecare vifor care te-a lovit te-a lăsat cu tăceri nespuse, răscolite și rebele. Ți-a aruncat în suflet semințele durerii și le-a lăsat acolo, toamnele sufletului tău, lacrimile și neputința le-au dat aripi, le-au făcut să răsară și să-și lase frunzele să te acopere, să te devoreze, și-au luat zăpezile și le-au făcut noroi. Durerile te-au copleșit. Ești singur și trist. Nu mai poți. Știi? În sufletul oricui se mai află ceva: mic, ascuns și prea politicos pentru iarna asta. E speranța, mirosul de brad în iarna înghețată, e Domnul sau vreun înger de-al lui. Nicicând nu ești singur, deschide ochii și lasă-te cuprins de univers. E cald, bun și atoatecuprinzător. Știe că ți-e greu și te ajută, te face să te trezești dimineața… Știi câți nu mai apucă? Câte cafele rămân aburinde, câte lacrimi în colțul ochiului? Câte cuvinte amuțesc pe buze întredeschise? Te face să vezi fiecare răsărit de soare, îți poartă grija mereu, nu te lasă să rătăcești…

Vei zice că nu contează și că nu dai doi bani pe asta. Ți-e greu, dar acesta ți-e drumul, pietruit anevoie, cu spini și demoni, ai tăi, dar drumul tău te va scoate spre cel pe care îl dorești, cu flori, cântec de păsări și curcubeie. Dacă nu ai fi suferit cu picioarele sângerânde și umerii zdreliți, nu ai aprecia frumusețea, iubirea. Urmează-ți calea, înfruntă-ți demonii și caută… liniștea, iubirea. Totul e sub ochii tăi. Așteaptă să descoperi universul, lumea, tainele îngerilor. Caută în tine răspunsuri și șoptește-ți în urechea sufletului E ok să fie așa. Greul te face mai puternic, mai bun. Ești minunat, dar trebuie să vezi asta, OMULE!

Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com

Azi…

Azi  am simțit mâini ce se odihneau pe umerii mei căzuți și împovărați de îngrijorări. Instinctiv, mi-am dus mâna spre spate, să simt ce m-a atins. Nu era nimic. Nimeni. Dar o greutate mi se odihnea pe umeri, imperceptibilă aproape, dar acolo, atât de prezentă că mi-a răscolit și cele mai organizate teancuri de gânduri.  Am știut că niciodată, dar niciodată nu voi mai fi singură cu luptele din mine și din jurul meu. Mereu voi avea alături de  mine un înger păzitor, conștiința mea, cu care discut zilnic. Ce voce are? Mă vei întreba, desigur. Are o voce puternică când mă ceartă, un glas calm când mă alină și e ferm când am nevoie de un imbold. Am învățat că îmi e alături, fără să știu dacă are de ales să-mi asculte noianul de gânduri. Câteodată îl înfurii, pleacă, își ia o pauză de la povara grea ce o poartă, grija față de mine… mă vede debusolată și revine. știe că fără el nu sunt eu. Mă cunoaște cel mai bine, dar, uneori, mă tem de el. știu că îmi luminează calea, dar mi-e frică că se va sătura de lupte, de încăpățânare și idealism. Adesea îi zăresc sclipirea în ochii soțului meu. Uneori îmi pare că îl văd în chipul adormit al fetiței mele. Alteori se ascunde în părul meu zburlit de gânduri. În clipe nenumărate l-am auzit în glasul blând al bunicului ce spunea povești ca nimeni altul. Se lasă perceput arareori. Dar e aici. Știu. Mi-a adus în viață oameni minunați, dar și lepre, atunci când nu am ascultat. Mi-a spus că îmi dă lecții, mi le-a dat. Prea dure uneori. Mi-a fost alături când am pierdut oameni. Mi-a șotit la ureche, în timpuri grele, că oamenii sunt vii în poveștile lor. M-a învățat să fiu o carte deschisă, să nu ascund uimirea din mine și pofta de viață. Mă ascultă și știe că sunt altfel. Că sunt EU.  Mi-a arătat  cât de minunată e fiecare clipă. Acum știu că trebuie să pășesc cu fruntea sus prin viață. Să înfrunt totul. Să trăiesc cu bucurie și entuziasm. Să mă bucur de ochii calzi, de iubire, de îmbrățișări, de tristeți, de oamenii frustrați și răi – toate mă vor învăța, mă vor face puternică. Să cuprind întreg universul cu privirea și inima. Să cunosc oameni minunați.  Mi-a oferit iubirea m-a ridicat în înaltul cerului. Dar m-a și aruncat de acolo, de sus, mi-a arătat cât sunt de slabă.  Astăzi am simțit că pot, că mă ajută și e aici. Am simțit că pot fi oricum, dar sunt importantă pentru câțiva care au nevoie de mine. știu că pot fi puternică, bună și calmă. Dar mă înfurii rapid și pot schimba multe în jurul meu. Am aflat că există minuni. Am aflat că pot să fiu chiar eu o minune. Astăzi m-a atins un înger. și cât de minunat a fost… de mâine o iau de la capăt cu luptele mele…

CÂTE…

Photo by June Intharoek on Pexels.com

           Câte sfaturi ți-aș putea da, copile cu păr bălai și ochi ca seninul cerului de mai! Mă gândesc la mine, la copilăria mea, și o privesc cu ochii adultului… Cât de simplu era totul, cât de firesc. Nu aveam mari bogății, părinții noștri se străduiau pentru bradul de Crăciun, pentru cadouri, dar nu pentru pace. Câte lucruri ți-aș putea povesti, copile al meu… Dar ar fi în zadar… S-au străduit, dar nu au înțeles nimic. Nu au înțeles că această sărbătoare a Crăciunului înseamnă pace, iubire, ochi ce se îmbrățișează și inimi ce se înlănțuiesc în dansul fulgilor de nea. Căci, copile, sărbătorile de iarnă sunt despre iubire, bucurie și pace. Acest lucru măreț, căruia noi îi spunem PACE. Mă gândesc acum, în căldura și confortul propriei camere, oare câți copii din lumea asta își doresc iubire? Nu haine, jucării sau cărți, ci PACE, poate viață veșnică pentru un părinte bolnav, minuni… copii care visează la minuni, la pace. Copii care își petrec sărbătorile în frig, în disperare și cu dorul de cei dragi, sfâșietor, în inimă.

            Copile drag, mai drag ca inima din mine, învață să ceri minuni pentru alții, să oferi bucurie sufletelor nemângâiate, să asculți pe cei furioși și să cauți, mai presus de toate, PACEA. Fii bun, cu cei răi, fii umăr pentru cei năpăstuiți, fii lumină pentru cei cu sufletul întunecat și chinuit de demoni, fii farul celor ce nu găsesc calea către ei, fii blând și puternic. Lumea e încă de la naștere o luptă… Te-ai născut cu pumnii strânși ca să o înfrunți. Ești mai puternic de cât crezi. Dacă ai pierdut o luptă, ridică-te, vin altele. Ai șanse… fii vesel, copile, nu te îmbufna pentru fiecare lucru nelalocul lui. Lumea nu îți va oferi mereu daruri de preț. Nu uita că lucrurile frumos ambalate sunt adesea stricăciuni. Alege simplu, cu inima. Cărțile cu coperte frumoase sunt, adesea, porcării, așa și oamenii. Nu judeca un om după aparențe, caută să-l cunoști, să-l vezi cu inima.

            Copile drag, în ochii tăi se ascunde o lume infinită. Poți să fii mediocru, sau să schimbi lumea. Alege înțelept, caută în străfundul inimii tale răspunsuri și, mai ales, pune-ți întrebări, caută, cercetează fără încetare și învață. Cât mi-aș dori să mă întorc în timp și să schimb ceva, aș studia mai intens, nu m-aș teme de nou și aș zâmbi mai mult. Caută iubire în jurul tău, copile, una pentru o viață întreagă, nu câteva zeci. Caută omul care te așteaptă, jumătatea ta de suflet. O vei găsi. Abia atunci vei începe să trăiești, cu adevărat.

Sunt… zile

Photo by GEORGE DESIPRIS on Pexels.com

            Sunt zile și zile în viața noastră… zile în care murim puțin câte puțin, indiferenți la tot ce e în jurul nostru, la tot ce ne leagă, zile în care uităm că suntem aici cu un scop. Dar, sunt zile în care tresărim cu gândul la o partitură, cu o melodie celestă, izvorâtă parcă  din străfundul sufletului, din mijlocul nostru. O muzică ce continuă, ne dă ghionturi și ne amintește ce frumoasă e viața, ce minunat e că suntem cum suntem, că suntem, că putem fi. Zile de gheață și soare… zile cu iubire, zile cu bucurii și cu scopuri nobile. Cât de minunat ni se trezesc în noi dorințe de bine, de frumos! 

Adesea, arareori, sunt zile grele, zile în care ni se pare că farul nostru se stinge și ne lasă în marea învolburată și întunecată a vieții. Suntem debusolați și uităm de noi, de cei care ne iubesc. Uităm cât de minunați suntem și de norocoși că putem fi. Avem atât de multă nevoie să înțelegem că totul face parte dintr-un plan măreț… că trebuie să avem țeluri, să ajutăm pe cei din jur, să lăsăm iubire și bunătate pe unde pășim, să deschidem larg ochii, să lăsăm soarele să ne pătrundă în inimă, să topească ungherele înghețate de lacrimi, de tristețe. Sunt zile în care ne închidem în noi, trântim ușa inimii și o zăvorâm. Ne revoltăm pe viață și pe noi, nu lăsăm pe nimeni să se apropie și să bată în porți. Urâm pe toată lumea și pe noi, mai ales. Ne lăsăm pradă deziluziilor și tristeților.

Dar, sunt oameni în viața noastră, oameni minunați, care nu aud strigătele disperate ale monștrilor din noi  și nu văd durerile, dar mai ales nu renunță la luptă. Oameni care știu că sunt farul nostru ce ne luminează întunericul din inimi, oameni care nu ne lasă în pace, care cred în noi, oameni care ne iubesc mai presus de ei înșiși. Ne distrug  zidurile, ne dezgheață inimile cu căldura lor, se sacrifică pentru noi. Ne iubesc. Sunt zile în care acești oameni ne aduc soare în priviri, ne scot aripile plânse ale sufletului și le usucă cu propria lor căldură și iubire. Ne țin de umerii sufletului, ne îmbrățișează toate tristețile,  alungă cu mâinile lor puternice îndoileile mai vechi sau mai noi, își zdrelesc genunchii cărându-ne în spate îndoielile. Sunt aproape și suntem norocoși că-i avem, sunt zile, multe zile, în care iubim, zâmbim, ne bucurăm de soare, de nori, de ploi și lăcrimăm de fericire.